Acestui traseu nici nu prea știu ce denumire să-i dau deoarece el era gândit de fapt pentru a ajunge din Mediaș la Albota, mâncat păstrăvi timp de o zi și întoarcerea în următoarea. Ar fi fost o plimbare de tăifăsuială, dar acum am folosit idei din el împreună cu inspirații de moment astfel ca să poată fi făcut într-una singură și-a ieșit o imensitate de 195 de kilometrii străbătută în 14 ore și jumătate.
Da, am depășit ce am făcut tot în primăvara asta când adunasem cu 20 de km mai puțin.
Plecarea a fost matinală, dar din nou am lălăit-o până pe la 8 jumate cu plimbatul pe la benzinărie și alte scobiri acolo unde n-ar trebuit astfel că am ajuns pe traseu deja cu un ”handicap” pe care l-am lățit deoarece m-am apucat să fac poezie, citește: să caut traversări imposibile pe dealurile din jurul Moșnei cu toate că am mai făcut-o de câteva ori și rezultatele au fost cam aceleași. Mi-am pierdut aici aproape două ore care s-au dovedit prețioase în economia a ceea ce aveam să parcurg, dar măcar acum știu că am epuizat probabil toate variantele și ar fi cazul ca la următoarele traversări să folosesc de acum ceea ce este rezonabil.
După acest preambul lung și lat, să încep și cu o descriere a ceea ce am făcut și pe unde am ajuns.
Despre prima parte am cam zis deja astfel că trec la următoarea porțiune care a ocolit satele Alma Vii și Zlagna ca să ajung la o masă cu bănci din trunchiuri de stejar aflată undeva pe muchia dealului ce desparte Valea Zlangnei de cea a Pelișorului și unde aveam de gând să iau un mic dejun întârziat.
Practic de aici m-am oprit din experimentări și m-am apucat cu seriozitate de adunat kilometri pentru că era deja târziu și eu nu făcusem mare lucru.
Am trecut astfel pe lângă Ighișul Vechi, Vecerd, Alțâna, Marpod și Ilimbav fără să zăbovesc în vreuna dintre ele, singurele imagini sunt luate de pe dealurile ce le înconjoară.
Și totuși, aveam în cale două dintre țintele spre care pornisem și a căror înfățișare mi-o doream în fața privirii curioase ce iscodea urmele lăsate de cei care ridicaseră acele sate, Poienița și Nou Român.
Despre primul, Poienița, ce să vă spun decât că te apasă jalea, venind de pe singurul drum ce-l leagă de civilizație de la el nu mai urmează nimic, doar păduri și iar păduri, cu gospodăriile năruite, doar clădirea ocolului silvic tronează falnic renovată având ferestrele zăbrelite ca la Jilava. Cine știe ce secrete ascunde în spatele obloanelor despre singurele ”afaceri” rentabile ale zonei, prăduirea pădurilor de tot ce-i în ele, arbori și viețuitoare.
Satul nu-i mare, n-a fost niciodată, casele sunt însă la dimensiunea decentă pentru zona și perioada în care au fost ridicate multe dintre ele, sfârșitul secolului XIX sau începutul al douăzecilea și care le-a și făcut felul ajungând ca noi să le cântăm acum prohodul. Te uiți cu ochii pierduți după alte vremuri, atunci când aceste locuri erau prețuite și împodobite de oameni care-și meritau locul sub soarele, oameni ce nu-și căutau norocul adunând căpșuni pe câmpiile care încep de la Nădlac încolo, soare care atunci lumina locuri care nu se zbăteau în mocirla periferiei civilizației europene.
Am plecat din Poienița trecând pe drumul ce te duce spre Nou Român străjuit de o mică troiță ale cărei origini se pierde undeva în istoria creștinătății acestor locuri, v-o ofer privirii că-i tare plăcută chiar și așa răvășită de nepăsarea celor care au lovit-o.
Despre Nou Român. Satul este tipic celor aflate pe cursul Oltului ce străbate Țara Făgărașului situate pe malul său drept, gospodării ici colo lăsate în paragină și amintind de vremuri mult mai bune și altele împodobite-n termopane cu ramă de spital la poarta cărora tronează cu mândrie câte o mașină obligatoriu teutonă în semn de prosperitate.
De, acum unii dintre căpșunarii pomeniți sau alți scuipători de semințe s-au apucat de mutilat înfățișarea caselor ce cu mândrie le ridicau locuitorii locului de până pe la jumătatea secolului trecut.
N-am stat să zăbovesc în acest sat deoarece eram nici măcar la jumătatea parcursului și-am ieșit pe cursul Oltului amenajat acum și care-i însoțit de câteva drumuri ce-i urmează albia îndiguită înainte de a se prăbușii comunismul de pe la noi. Pe unul dintre brațele ce au picat în afara îndiguirilor s-a amenajat o baltă de pește ce-i acum în regim particular, interesant loc de popas, stăpânul ei pare un fecior de treabă.
Ei, de aici am întors spre casă, dar nu înainte de a ajunge într-unul dintre satele despre care s-a mai pomenit prin media, Gherdeal.
Gherdealul este un sat similar Poieniței în sensul în care ”de la el începe nimica”. Închipuiți-vă că-i construit pe o vale ce se înfundă către niște păduri străvechi, ascuns iscoadelor năvălitorilor ce prăduiau în vremurile de început ale așezării. Satul a fost o încântare, mai sunt case care supraviețuiesc în ciuda anilor ce le apasă zidurile neângrijite de foarte multă vreme. Oare pe unde se află urmașii celor care au zugrăvit acesți pereți, că de gândit la cei care i-au zidit este prea departe ?
Am uitat să vă spun că la origini satul este unul săsesc ce nu-și propunea să-și expulzeze locuitorii, ei ridicând pe la sfârșitul secolului XIX o nouă și încăpătoare școală în care-și doreau ca tinerii lor urmași să devină mai buni decât ei, să fie mai înțelepți. Da, au devenit înțelepți, au plecat abandonând aici tot și lăsându-ne o grea moștenire, ne-au lăsat cu propriul nostru fel de a fi, unul în care asemănările cu lumea civilizată sunt sărace.
Am plecat din Gherdeal, dar n-am luat-o peste deal așa cum plănuisem inițial ci urmând pe câțiva kilometrii drumul comunal pentru că doream să mai văd un loc aflat pe pășunatul satului, unde cu deja mai mulți ani în urmă găseam adăpost sub stejarii imenși unde mai că n-aveai nevoie de cort atât de ocrotitori se întindeau deasupra ta. Era anul în care îmi propusesem să mă perind prin satele ce adăposteau pe vremuri ruinatele gospodări săsești. Atunci nu eram singur, a lor este amintirea ce le-o port nemaifiind nici ei în Ardeal.
Mai departe era deja grabă mare pentru a mai prinde un geană de lumină pentru două sate, Veseud (Tsît ) și Vărd (Wierd) din care doream să vă ofer câteva imagini care încearcă să fie elocvente locurilor așa cum arată ele acum. Prin ele am trecut totuși destul de grăbit în goana de-a trece Hârtibaciul pe lumină și de a intra pe zone mai cunoscute deoarece în curând avea să se întunece.
Și s-a făcut ... întuneric, singurele imagini din astă bucată fiind nelipsitele, deja, de la banca din pădurea Pelișor-Richiș și una din fața garajului pentru estimarea gradului de mocirlire a tractorașului ce m-a purtat prin acele locuri minunat de frumoase și pe care vi le-am oferit și vouă privirii.
Acestui traseu nici nu prea știu ce denumire să-i dau deoarece el era gândit de fapt pentru a ajunge din Mediaș la Albota, mâncat păstrăvi timp de o zi și întoarcerea în următoarea. Ar fi fost o plimbare de tăifăsuială, dar acum am folosit idei din el împreună cu inspirații de moment astfel ca să poată fi făcut într-una singură și-a ieșit o imensitate de 195 de kilometrii străbătută în 14 ore și jumătate.
Da, am depășit ce am făcut tot în primăvara asta când adunasem cu 20 de km mai puțin.
Plecarea a fost matinală, dar din nou am lălăit-o până pe la 8 jumate cu plimbatul pe la benzinărie și alte scobiri acolo unde n-ar trebuit astfel că am ajuns pe traseu deja cu un ”handicap” pe care l-am lățit deoarece m-am apucat să fac poezie, citește: să caut traversări imposibile pe dealurile din jurul Moșnei cu toate că am mai făcut-o de câteva ori și rezultatele au fost cam aceleași. Mi-am pierdut aici aproape două ore care s-au dovedit prețioase în economia a ceea ce aveam să parcurg, dar măcar acum știu că am epuizat probabil toate variantele și ar fi cazul ca la următoarele traversări să folosesc de acum ceea ce este rezonabil.
După acest preambul lung și lat, să încep și cu o descriere a ceea ce am făcut și pe unde am ajuns.
Despre prima parte am cam zis deja astfel că trec la următoarea porțiune care a ocolit satele Alma Vii și Zlagna ca să ajung la o masă cu bănci din trunchiuri de stejar aflată undeva pe muchia dealului ce desparte Valea Zlangnei de cea a Pelișorului și unde aveam de gând să iau un mic dejun întârziat.
Practic de aici m-am oprit din experimentări și m-am apucat cu seriozitate de adunat kilometri pentru că era deja târziu și eu nu făcusem mare lucru.
Am trecut astfel pe lângă Ighișul Vechi, Vecerd, Alțâna, Marpod și Ilimbav fără să zăbovesc în vreuna dintre ele, singurele imagini sunt luate de pe dealurile ce le înconjoară.
Și totuși, aveam în cale două dintre țintele spre care pornisem și a căror înfățișare mi-o doream în fața privirii curioase ce iscodea urmele lăsate de cei care ridicaseră acele sate, Poienița și Nou Român.
Despre primul, Poienița, ce să vă spun decât că te apasă jalea, venind de pe singurul drum ce-l leagă de civilizație de la el nu mai urmează nimic, doar păduri și iar păduri, cu gospodăriile năruite, doar clădirea ocolului silvic tronează falnic renovată având ferestrele zăbrelite ca la Jilava. Cine știe ce secrete ascunde în spatele obloanelor despre singurele ”afaceri” rentabile ale zonei, prăduirea pădurilor de tot ce-i în ele, arbori și viețuitoare.
Satul nu-i mare, n-a fost niciodată, casele sunt însă la dimensiunea decentă pentru zona și perioada în care au fost ridicate multe dintre ele, sfârșitul secolului XIX sau începutul al douăzecilea și care le-a și făcut felul ajungând ca noi să le cântăm acum prohodul. Te uiți cu ochii pierduți după alte vremuri, atunci când aceste locuri erau prețuite și împodobite de oameni care-și meritau locul sub soarele, oameni ce nu-și căutau norocul adunând căpșuni pe câmpiile care încep de la Nădlac încolo, soare care atunci lumina locuri care nu se zbăteau în mocirla periferiei civilizației europene.
Am plecat din Poienița trecând pe drumul ce te duce spre Nou Român străjuit de o mică troiță ale cărei origini se pierde undeva în istoria creștinătății acestor locuri, v-o ofer privirii că-i tare plăcută chiar și așa răvășită de nepăsarea celor care au lovit-o.
Despre Nou Român. Satul este tipic celor aflate pe cursul Oltului ce străbate Țara Făgărașului situate pe malul său drept, gospodării ici colo lăsate în paragină și amintind de vremuri mult mai bune și altele împodobite-n termopane cu ramă de spital la poarta cărora tronează cu mândrie câte o mașină obligatoriu teutonă în semn de prosperitate.
De, acum unii dintre căpșunarii pomeniți sau alți scuipători de semințe s-au apucat de mutilat înfățișarea caselor ce cu mândrie le ridicau locuitorii locului de până pe la jumătatea secolului trecut.
N-am stat să zăbovesc în acest sat deoarece eram nici măcar la jumătatea parcursului și-am ieșit pe cursul Oltului amenajat acum și care-i însoțit de câteva drumuri ce-i urmează albia îndiguită înainte de a se prăbușii comunismul de pe la noi. Pe unul dintre brațele ce au picat în afara îndiguirilor s-a amenajat o baltă de pește ce-i acum în regim particular, interesant loc de popas, stăpânul ei pare un fecior de treabă.
Ei, de aici am întors spre casă, dar nu înainte de a ajunge într-unul dintre satele despre care s-a mai pomenit prin media, Gherdeal.
Gherdealul este un sat similar Poieniței în sensul în care ”de la el începe nimica”. Închipuiți-vă că-i construit pe o vale ce se înfundă către niște păduri străvechi, ascuns iscoadelor năvălitorilor ce prăduiau în vremurile de început ale așezării. Satul a fost o încântare, mai sunt case care supraviețuiesc în ciuda anilor ce le apasă zidurile neângrijite de foarte multă vreme. Oare pe unde se află urmașii celor care au zugrăvit acesți pereți, că de gândit la cei care i-au zidit este prea departe ?
Am uitat să vă spun că la origini satul este unul săsesc ce nu-și propunea să-și expulzeze locuitorii, ei ridicând pe la sfârșitul secolului XIX o nouă și încăpătoare școală în care-și doreau ca tinerii lor urmași să devină mai buni decât ei, să fie mai înțelepți. Da, au devenit înțelepți, au plecat abandonând aici tot și lăsându-ne o grea moștenire, ne-au lăsat cu propriul nostru fel de a fi, unul în care asemănările cu lumea civilizată sunt sărace.
Am plecat din Gherdeal, dar n-am luat-o peste deal așa cum plănuisem inițial ci urmând pe câțiva kilometrii drumul comunal pentru că doream să mai văd un loc aflat pe pășunatul satului, unde cu deja mai mulți ani în urmă găseam adăpost sub stejarii imenși unde mai că n-aveai nevoie de cort atât de ocrotitori se întindeau deasupra ta. Era anul în care îmi propusesem să mă perind prin satele ce adăposteau pe vremuri ruinatele gospodări săsești. Atunci nu eram singur, a lor este amintirea ce le-o port nemaifiind nici ei în Ardeal.
Mai departe era deja grabă mare pentru a mai prinde un geană de lumină pentru două sate, Veseud (Tsît ) și Vărd (Wierd) din care doream să vă ofer câteva imagini care încearcă să fie elocvente locurilor așa cum arată ele acum. Prin ele am trecut totuși destul de grăbit în goana de-a trece Hârtibaciul pe lumină și de a intra pe zone mai cunoscute deoarece în curând avea să se întunece.
Și s-a făcut ... întuneric, singurele imagini din astă bucată fiind nelipsitele, deja, de la banca din pădurea Pelișor-Richiș și una din fața garajului pentru estimarea gradului de mocirlire a tractorașului ce m-a purtat prin acele locuri minunat de frumoase și pe care vi le-am oferit și vouă privirii.
DSC_0001.JPG 83.42KB
0 downloads
